Ce-i spui unui om care te întreabă dacă să plece și el, când tu nici nu te-ai întors bine:
Că locuitul într-o țară străină indiferent că e Anglia, Spania, Italia sau USA, indiferent că ești medic ambițios ori muncitor cu ziua, va fi experiența vieții lui.
Că nu e nici măcar asemănător cu atunci când a fost el în concediu la Barcelona și a mâncat înghețată bună pe Rambla, printre turiști. Nici ca atunci când s-a plimbat prin Londra și a văzut pentru prima oară un metrou adevărat.
Că te obișnuiești imediat cu autostrăzile rapide și lipsa gropilor din asfalt. Că te înveți chiar și să stai la coadă, să respecți niște limite de viteză și de bun simț.
Că nu umblă câinii cu covrigi în coadă și că niciodată nu vei vorbi engleza pe care-o vorbește Regina, cum mi-a zis mie odată cineva.
Că te vei obișnui cu tot binele de-acolo până când aproape nici nu îl vei mai observa. Poate vei conduce o mașină mai scumpă, poate vei avea o locuință a ta. Poate îți vei permite haine de firmă, dar cu dorul… cu ăsta nu știu dacă te vei descurca.
Și nici cu toate acele urări de lamulțiani de politețe, nu de drag sincer pentru cine ești tu. Cu lumea după care nici nu te mai uiți pe stradă, fiindcă sunt zero șanse oricum să întâlnești vreun cunoscut. Cu revelioanele petrecute în aeroporturi și colindele cântate pe skype. Cu copiii tăi uitând limba română și cu părinții tăi în rolul de bunici de două ori pe an.
Însă, la final, ți-aș spune de fiecare dată: dacă vrei să pleci din România, du-te. S-ar putea să-ți placă, să câștigi mai mulți bani. Poate asta e acum important pentru tine. Iar atunci când ai plinul acesta făcut, poți reanaliza dorințele cele sublime. Și înțelege cuvintele mele mai bine.
Ce îți pot garanta însă: că Nicăieri e domiciliul perfecțiunii pe pământ.
