Credinta

Bunicile noastre – icoane vii

 

 

Bunicile noastre – icoane vii

 

 

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă sunt cele de care ne va fi mereu dor. Bunicile, care ne domoleau foamea cu lapte cu tocmagi, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă cu jumări, borș de fasole, cartofi prăjiți, mămăligă cu brânză și smântână… Bunicile, care ne așteptau, în vacanțele de iarnă, cu ceai de pojarniță și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, că era post. Bunicile noastre, care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească.

Mergeau în grădină și-și umpleau pestelca cu fasole, morcovi, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu borș proaspăt și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini… Aveau ele rețetele lor și, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nu aveau nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață.

Loading...

Înghit în sec. Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber. Doar duminica le era sfântă.

Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o garafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză.

Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, sau în vizită la medic.

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit, ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă. Care ne pupau pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul.

„Vă iubește mămuca”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, bunică!”.

Bunicile astea enervante uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau când ziceau să nu mâncăm toate merele, prunele, perele, caisele înainte de coacere. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu ”Rațele și vânătorii”, ”Nouă pietre”,”Țțară, țară, vrem ostași” și alte minuni.

Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, ”că doar și ele sunt suflete”, și de la care am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni. Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des. Care tăiau mămăliga cu ață albă, în semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mămuca.

Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie de vreo cură de slăbire.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, tare bine ne-ar mai fi.

Oana Botezatu

Din intelepciunea bunicii

Bunica mea obișnuia să spună că atunci când o femeie se simte tristă, cel mai bine pentru ea e să își împletească părul; în acest mod durerea ar fi prinsă între șuvițele de păr și nu ar putea ajunge în corp.

Apoi adăuga că trebuie sa avem grijă ca tristețea sa nu-ți intre în ochi că ar putea să-ți curgă râuri de lacrimi, apoi ar fi putut ajunge pe buzele tale și te-ar forța să spui lucruri care nu sunt adevărate, care te-ar putea afecta, iar apoi ar putea ajunge în mâinile tale unde ar putea fi și mai rău: să faci pâinea necoaptă sau să afumi mâncarea. Iar astea toate se pot întâmpla pentru că tristeții îi place gustul amar.

Când te simți tristă copila mea, împletește-ți durerea în jur șuvițelor de păr și doar când va începe vântul de nord să sufle și să lovească puternic, abia atunci să-l despletești, să-l lași sa fluture în vânt și să îți risipească toată tristețea strânsă în el.

Părul nostru este o plasă capabilă să prindă totul, este puternic ca rădăcinile stejarului și moale ca spuma mării.

Nu te lăsa copleșită de melancolie, copila mea, chiar dacă inima ta este ruptă sau oasele tale sunt reci de atâta durere.

Nu lăsa tristețea să intre în tine prin părul tău pentru că va curge ca într-o cascadă prin canalele pe care luna le-a trasat în corpul tău și îți va invada fiecare celulă a ființei tale. Împletește-ți tristețea, spunea ea, întotdeauna împletește-ți tristețea….

Și mâine te vei trezi copila mea cu cântecul vrabiei, si vei găsi palid și estompat toată aceasta tristețe între șuvițele rebele ale părului tău….

Paola Klug

Bunica

O sfanta din icoane cu fata zambitoare,
Cu ochii de carbune, cu parul ca de nea,
De-o bunatate rara, cu inima deschisa,
Curata ca si crinul. Asa-i bunica mea.

O, cum o vad si-acum, cu furca-n brau infipta,
O vad si simt cum trece prin mine un fior,
Caci parca-aud si-acum povestea cu craiese
Si fusul la ureche cum sfaraie usor.

Aceasta poezie iti este inchinata,
Bunica scumpa, tie, din tot sufletul meu.
Esti sacra pentru mine si te asigur buno,
Ca vie si mareata ramane-vei mereu.

Nicolae Labis




Categorii