Credinta

Cum ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu?

 

 

 

 

Trebuie să rostim cuvintele rugăciunii având credinţa că Dumnezeu ne priveşte şi ne ascultă.

Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan de Kronstadt. El citea rugăciunile cu atenţie, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea, iar în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi să ne rugăm cu simţire.

Trebuie să rostim cuvintele rugăciunii având credinţa căDumnezeu ne priveste si ne asculta. Iar dacă în timpul rugăciunii ni se înalţă ceva în inimă, „prindeţi” aceea şi ţineţi-vă de rugăciune – „staţi” în ea.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 14)

Loading...

Lucrarea rugaciunii este cea dintai in viata crestina. Daca si in ceea ce priveste randuiala lucrurilor obisnuite este valabila zicatoarea: Omul, cat traieste, invata, cu atat mai valabila este ea in privinta rugaciunii, a carei lucrare trebuie sa fie necontenita si ale carei trepte nu au hotar.

Cand se intalneau, Sfintii Parinti din vechime, obisnuiau sa se salute intreband nu de sanatate si nici de altceva, ci de rugaciune: Cum merge, cum lucreaza rugaciunea? Lucrarea rugaciunii era pentru ei semnul vietii duhovnicesti, si o numeau respiratia duhului. Trupul respira, deci traieste; daca respiratia inceteaza, nu mai este in trup nici viata.

Dar nu oricare savarsire a rugaciunii este rugaciune adevarata. A sta inaintea icoanei in biserica sau acasa si a face metanii inca nu este rugaciune, ci doar ceva ce tine de rugaciune. A spune rugaciuni pe dinafara, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeste tot nu e rugaciune, ci doar unealta a rugaciunii, altfel spus un mijloc de a face sa apara si de a-i da imbold.

Iar rugaciune propriu-zisa avem atunci cand in inima noastra se ivesc unul dupa altul simtaminte evlavioase fata de Dumnezeu: simtamantul defaimarii de sine, al dragostei, multumirii, slavosloviei, al caderii cu osardie inaintea Lui, al umilintei, supunerii fata de voia lui Dumnezeu si asa mai departe.

La început, rugăciunea este agitată, iar tăcerea este doar o vorbărie interiorizată. Însă nu este nevoie de discursuri, ci de a trăi din plin lumile întregi pe care le învie fiecare cuvânt din rugăciune. Rugăciunea domnească (Tatăl nostru) este foarte scurtă, iar rugăciunea inimii eliberează spațiile ei, şi-L atrage pe Iisus prin invocarea necontenită: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“. Regula propriu-zisă de rugăciune este foarte simplă: stând la rugăciune cu frică şi cu cutremur, o rosteşti ca şi cum ai şopti-o la urechea lui Dumnezeu, însoțind-o cu semnul crucii, cu închinăciuni și metanii. Chiar dacă rugăciunea în sine este un eveniment pur spiritual, totuşi şi trupul trebuie să-şi poată aduce contribuția.

Timpul ideal al rugăciunii

Timpul ideal al rugăciunii personale este mai cu seamă noaptea, a cărei obscuritate sustrage lumea vizibilă ochilor noştri. Despre locul rugăciunii trebuie ştiut că, atunci când ne rugăm corect, orice loc este potrivit pentru a dialoga cu Dumnezeu. Însă atunci când vrem să ne dedicăm rugăciunii personale, putem căuta un loc potrivit pentru aceasta. Înainte de toate, este bine să existe un interval între activitățile în care a fost angajat omul de-a lungul zilei şi momentul consacrat pentru rugăciune. O plimbare în mijlocul naturii este indicată: a privi cerul, a atinge o floare, o frunză, coaja unui copac ajută la liniştire și reculegere. Apoi, intrând în camera personală şi închizând uşa, se aprinde candela din fața icoanei, se tămâiază camera. Se stinge lumina electrică şi rugăciunea este rostită la lumânare. Lumina prea multă, camera inundată de lumină electrică poate risipi mintea, dar lumânarea are capacitatea de a ajuta adunarea privirii, gândurilor, a atenției spre rugăciune. În plus, lumânarea trimite la starea de jertfă, prin faptul că se consumă încet şi, în acelaşi timp, luminează. Se recomandă dedicarea unui anumit spațiu din casă pentru rugăciune, liniştit și orientat spre răsărit. În rugăciune, privim spre răsărit fiindcă suntem în căutarea patriei noastre dintru început, a raiului pe care Dumnezeu l-a sădit în Eden spre răsărit.La rugăciunile mai lungi există întotdeauna pericolul împrăştierii, fiindcă scade rapid concentrarea. Obiceiul de a face regulat rugăciune sub forma unor invocații foarte scurte, este atestat încă de la începuturile monahismului în Egipt, fiind cunoscut extrem de rapid şi în afara Egiptului. Suntem obişnuiți ca rugăciunile comunitare rostite de un preot sau de un alt rugător în numele comunității să fie făcute cu voce tare, însă pentru noi înşine, dimpotrivă, ne rugăm mai ales în tăcere. Părinții duhovniceşti învață că rugăciunea trebuie să fi făcută cu voce scăzută, înainte de a fi unită efectiv cu bătăile inimii. Ei ştiau că această tehnică este un excelent mijloc pentru a domina împrăştierea minții atât de dificil de stăpânit. Ascultarea vocii proprii uşurează concentrarea, tot aşa cum într-un alt mod, urmărirea cu degetele a nodurilor mătăniilor țin trează atenția.

Rugăciunea – dialogul minții cu Dumnezeu

Rugăciunea este în ființa ei cea mai profundă un dialog al minții cu Dumnezeu, în care prezența altora poate duce la împrăştiere. Respectarea unui număr fix determinat de timpuri ale rugăciunii repartizate pe zi şi noapte şi care pretinde o anume autodisciplină are în fond drept scop doar crearea punților, datorită cărora mintea noastră nestatornică să poată traversa fluxul timpului. Prin acest exercițiu, ea câştigă acea dexteritatea şi uşurința mişcării, fără de care nu se poate descurca nici un artist sau meşteşugar.
Exercițiul îl face pe maestru – la fel şi cu rugăciunea. Un creştin practicant în sensul Sfinților Părinți nu este un om care îşi îndeplineşte mai mult sau mai puțin fidel datoria sa duminicală, ci unul care o viață intreagă se roagă zi de zi şi de mai multe ori. Aşadar, omul trebuie să își îndeplinească regulat credința, precum îşi împlineşte regulat funcțiile vieții: hrana, somnul, respirația. Numai atunci lucrarea sa duhovnicească va dobândi un firesc care pare de la sine înțeles pentru numitele funcții vitale.

 

Sursa: Crestin Ortodox Ziarul de Sanatate




Categorii