Uncategorized

Monica Bârlădeanu și lupta ei cu depresia. ”Lumea se uită la noi și zice că suntem prințese”

 

 

 

 

A jucat în filme la Hollywood, dar şi în Italia şi România, însă puţini ştiu că viaţa Monicăi Bârlădeanu ar bate oricând orice rol pe care l-a jucat vreodată. Continuăm campania “Rătăcit în sine. Depresia, boala mileniului” cu povestea ei tulburătoare.

Sărăcia, violenţa domestică, faptul că tatăl s-a sinucis sau despărţirea de omul iubit nu au doborât-o, ci au făcut-o mai puternică. Povestea ei este o dura lecţie de viaţă.

Monica Bârlădeanu a trăit mai bine de jumătate din viaţă în lumina reflectoarelor şi continuă să o facă. Ani la rând a fost desemnată cea mai sexy femeie din România.

Loading...

A atras atenţia prin frumuseţe şi strălucire. A apărut în toate revistele din ţară, dar şi în presa internaţională. A jucat în filme româneşti, italieneşti şi americane. Nimeni nu ştie, însă, că viaţa ei ar bate oricând orice rol pe care l-a jucat vreodată.

Monica s-a născut în urmă cu 40 de ani, într-un apartament cu două camere din cel mai sărac cartier din Iaşi. Tatăl era inginer chimist, mama educatoare.

Monica Bârlădeanu: “Gândeşte-te că cea mai mare achiziţie pe care familia mea a făcut-o a fost un covor persan. În cartier la mine era un semn de prestigiu, de statut social. Dacă erai familie cu covor persan insemnai ceva, erai pe hartă.”

Lipsurile şi dorinţa de a fi acceptată în lumea copiilor cu covor persan au transformat-o pe Monica într-o luptătoare încă de mică. A învăţat pe brânci ca să fie prima din clasă.

Lucrurile au început să ia o întorsătură de-a dreptul dramatică în familie în momentul în care mama Monicăi l-a adus pe lume pe Petru fratele mai mic. Copilul a fost foarte bolnav iar mama a stat aproape un an prin spitale ca să-şi salveze pruncul.

Monica Bârlădeanu: “Ţin minte că am auzit-o la un moment dat pe mama într-o disperare care a zis “vinde tot, dă tot, să dăm bani la doctor să salvăm copilul” îmi dădeam seama că e o situaţie de viaţă şi de moarte.”

Durerea şi neputinţa erau greu de suportat. Deveniseră copleşitoare. Tatăl Monicăi s-a refugiat în alcool pentru a-şi anestezia emoţiile.

Elena Lasconi: “Care au fost cele mai cumplite lucruri care ţi-au rămas în minte?”

Monica Bârlădeanu: “Zgomotele înfundate, ştii cum e când loveşti un corp şi corpul ăla se loveşte de altceva, dar e un perete şi e o bufnitură. Loviturile în corp sună într-un anume fel.”

Elena Lasconi: ″Şi ce simţeai în momentul acela?“

Monica Bârlădeanu: “Teroare. Mai mare teroare era când după un episod din asta nu mai zicea niciunul nimic şi atunci îmi era frică să deschid uşa.”

Dr. Adela Ciobanu, Conf. Univ. medic primar psihiatru: “Copilul care vede agresiune asupra mamei, el, la rândul lui chiar dacă nu-l agresează şi nu-l loveşte pe el chiar dacă nu-I vorbeşte lui urât, copilul este agresat.”

Nu a durat mult şi părinţii au divorţat. Copiii au rămas cu mama, iar Monica încerca să compenseze greutăţile şi lipsa tatălui prin rezultate excelente la învăţătura neştiind că de fapt, instinctiv, natural îşi făcea autoterapie.

Dr. Adela Ciobanu, Conf. Univ. medic primar psihiatru: “Există câteva lucruri care au efect antidepresiv, de exemplu învăţatul. Există studii că dacă învăţăm, învăţatul are efecte antidepresive.”

După divorţ, tatăl Monicăi a fost internat de mai multe ori pentru dezalcoolizare şi a fost diagnosticat ca fiind maniaco-depresiv.

Monica Bârlădeanu: “El stătea la 38-40 de km de Iaşi şi odată am fost şi pe jos până la el cu fratele meu sau cu bicicleta sau cu autostopul.”

Pe când era în clasa a 12-a se pregătea intens pentru facultate şi nu a mai reuşit să-şi viziteze tatăl. Însă s-a bucurat că a început el să îi caute.

Monica Bârlădeanu: “El a murit după o lună. A fost ultima lui vizită la noi acasă.”

Elena Lasconi: “Dar ce s-a întâmplat?”

Monica Bârlădeanu: “Aşa a vrut el.”

Elena Lasconi: “Îmi pare rău, Monica. Dumnezeu să-l odihnească!”

Monica Bârlădeanu: “Şi când te gândeşti că toată lumea se uită la noi şi zice “că suntem prinţese” oamenii au senzaţia că “Doamne”, şi ştii de ce? Pentru că nimeni nu vorbeşte despre lucrurile astea.

Eu nu înţeleg de ce lucrurile astea care i-ar putea ajuta şi pe ceilalţi să-şi înţeleagă situaţia, pentru că nu am ajuns la felul în care am ajuns să mă uit la lucrurile care mi s-au întâmplat pentru că sunt câteva variante de cele mai multe ori te uiţi la ele din poziţia de victima şi ai senzaţia că cu acest bagaj,

nu ai cum să faci paşi înainte în viaţă şi mie mi se pare că nu e deloc aşa că, de fapt, toate lucrurile astea care îţi dau un complex etraordinar pentru că în primul rând te duci la şcoală şi auzi copii care vorbesc despre tine că eşti orfan, ăla e primul lucru care te complexează. Ei au un tată, tu n-ai asta. Ei au covor persan, tu n-ai.

Mai târziu îi la Bucureşti şi ţi se pare că toţi oamenii ăştia că sunt deştepţi, că uite ce blocuri mari, uite ce străzi largi, au tot ce spun oamenii ăştia, e mult mai deştept decât ce spun cei din mediul meu, evident, din nou dezvolţi un complex.

Pe mine toate aceste complexe m-au făcut şi m-au alimentat să învăţ să ajung să stau pe scaun cu cei de la București sau cu cei din clasă.”

 

 Sursa

Tags




Categorii