Credinta

Despre purtarea baticului la femeile ortodoxe

 

 

 

 

Întrebare: Părinte Petru, de ce în Rusia (mai ales) se pune un accent atât de mare pe purtarea baticului în biserică atât pentru femei, cât şi pentru fetele mici, pe când în Grecia majoritatea femeilor nu poartă batic niciodată, nici măcar atunci când se împărtăşesc? Nu există reguli comune pentru toţi (I Corinteni 11:5-6)? Consideraţi că libertatea (relativă) care este în România, ca fiecare femeie să aleagă dacă vrea sau nu să poarte batic, este mai corectă?

Răspuns: Întrebarea nu este simplă deloc, iar răspunsul nu se poate limita doar la un citat din Sfânta Scriptură, fără a ţine seama de contextul în care ele au fost scrise şi dacă nu cumva contextul respectiv s-a schimbat de-a lungul timpului. Mai întâi să vedem întreg textul de la I Corinteni, cap. 11:

(4) Orice bărbat care se roagă sau proroceşte, având capul acoperit, face de rușine capul său. (5) Iar orice femeie care se roagă sau proroceşte, cu capul neacoperit, îşi face de rușine capul; că este la fel cu cea rasă. (6) Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl. (7) Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, femeia însă, este slava bărbatului. (8) Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. (9) Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. (10) De aceea şi femeia este datoare să aibă [semn de] supunere asupra capului ei, pentru îngeri. (11) Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. (12) Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu. (13) Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? (14) Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? (15) Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, îi este spre slavă? Căci părul i-a fost dat în loc de acoperământ. (16) Iar dacă cineva crede că poate să fie împotrivitor, [să știe că ] noi un astfel de obicei nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu (17) şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi nu spre mai bine, ci spre mai rău vă adunaţi.

Loading...

Alte observaţii istorice şi etice

1. Spre deosebire de societatea iudaică (şi semitică în general), în care toate femeile, inclusiv fetele nemăritate, dar şi bărbaţii(!) purtau capul acoperit aproape tot timpul, în societatea greco-romană bărbaţii îşi acopereau capul doar atunci când o cereau condiţiile climaterice, iar femeile nu purtau văl/şal decât atunci când mergeau la anumite manifestări publice la care erau prezenţi şi bărbaţii, iar regula se referea doar la femeile căsătorite şi la văduvele care nu mai doreau să se căsătorească. În rest, femeile îşi lăsau părul lung, îl împleteau în diferite feluri şi-l lăsau la vedere, iar acest lucru îl făceau probabil şi femeile creştine din afara Palestinei, care prin portul lor nu se deosebeau de celelalte femei cuviincioase (păgâne). În Epistola I către Timotei (2:9-10), Apostolul Pavel sfătuieşte femeile să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit (!) şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”. Din text se vede clar că femeile greco-romane umblau cu părul la vedere şi căutau, prin împletirea lui, să arate cât mai bine, iar Apostolul condamnă anume împletirea lui sau, în limbaj modern, coafarea (sau poate şi vopsirea) părului.

2. Vălul despre care vorbeşte Sfântul Pavel nu este orice fel de acoperământ pentru cap, ci era în mod obligatoriu un şal care trebuia să acopere nu doar capul, ci şi umerii şi toată jumătatea de sus a corpului, mai ales că multe femei în spaţiul mediteranean purtau tunică, adică o haină fără mâneci şi deseori decoltată. Prin urmare, vălul trebuia să acopere toată părţile vizibile ale corpului şi nu doar părul, care în sine, aşa cum am văzut mai sus, nu era elementul care să deranjeze cel mai mult. Să acoperi doar părul (integral sau parţial), dar să ţii mâinile, umerii, pieptul sau picioarele dezgolite este un non sens. Cred că pentru Sfântul Pavel, ideea vălului nu era una pur simbolică, chiar dacă se face apel la acest argument (cf. I Corinteni 11:7-10), ci mai mult etică şi duhovnicească. Oricum, acest simbol nu era valabil în Palestina, unde şi bărbaţii aveau capul acoperit şi, prin urmare, pretinsul argument teologic (cu referire la semnul supunerii) nu era general valabil.

3. Purtarea vălului în orice împrejurare şi chiar de către fetele necăsătorite, este o influenţă orientală, care s-a generalizat nu doar din cauza ocupaţiilor islamice, ci şi datorită influenţei monahismului feminin, căci monahiile (fecioare) tot timpul au purtat văl ca semn al nunţii lor mistice cu Hristos. Bineînţeles, un rol aparte în generalizarea acestui obicei l-a avut şi chipul Fecioarei Maria care, mai ales după Sinodul al III-lea Ecumenic, a devenit arhetipul femeii creştine. Maica Domnului, prin simplul fapt că trăia în Palestina, dar mai ales datorită faptului că a rămas însărcinată şi a născut un copil, trebuia să apară în ochii tuturor ca soţia lui Iosif, căci altfel ar fi fost ucisă cu pietre. De aceea, chiar dacă a născut în chip minunat şi a rămas pururea Fecioară, ea nu putea să nu poarte văl, iar acest lucru a fost reflectat şi în iconografie. Icoanele noastre, legate mult de mediul monahal, pictează cu văl pe cap nu doar pe Maica Domnului şi sfintele cuvioase, ci şi muceniţele-fecioare, cu excepţia fetelor foarte tinere care încă nu erau ajunse la vârsta pubertăţii (de exemplu: Pisti/Vera, Elpi[da]/Nadejda şi Agapi/Liubovi). În Biserica Rusă însă, în pofida relatării biblice şi a tradiţiei iconografice, chiar şi celor mai mici fete li se cere să-şi acopere capul, iar celelalte haine, chiar dacă sunt indecente, sunt purtate după bunul plac („căci despre ele Biblia nu spune nimic concret!”). Această exagerare se poate observa şi în alte Biserici Ortodoxe locale sau, cel puţin, în anumite comunităţi izolate.

4. Odată cu apariţia islamului (secolul VII), purtarea vălului [hijab] a devenit obligatorie atât pentru femeile trecute la islam, cât şi pentru cele care locuiau pe teritoriile ocupate de musulmani (nu şi în cele vasale, cum erau teritoriile româneşti). Nepurtarea hijabului în prezenţa bărbaţilor putea fi pedepsită aspru şi tocmai de aceea, mai ales în Balcani, purtarea vălului la femei a devenit un fel de semn al ocupaţiei musulmane. Imediat după 1821, când grecii, au început să se elibereze de sub turci, femeile ortodoxe au început să nu mai poarte nici un fel de acoperământ pe cap, nici măcar în biserică, iar aceasta era nu doar semnul eliberării de sub jugul islamic, ci şi elementul distinctiv dintre femeile creştine şi cele musulmane. Iată de ce, mai ales în Grecia, majoritatea femeilor nu poartă niciodată batic sau văl, nici măcar atunci când se împărtăşesc cu Sfintele Taine, iar o revenire la practica de dinainte de turcocraţie pare de-a dreptul imposibilă. Totuşi, femeile din Grecia ar trebui să ştie că practica lor este relativ nouă şi, chiar dacă la început era oarecum justificată, astăzi ea este mai mult o manifestare a liberalismului. Nu româncele sau rusoaicele care poartă batic exagerează prin exces de zel (deşi uneori chiar exagerează), ci ele, grecoaicele, în condiţii dificile, au pierdut vechea tradiţie a portului creştinesc despre care Sf. Pavel le-a scris chiar lor, în Epistola către Corinteni.

5. E bine să mai ştim că vălul monahal feminin (în greacă: „mandela”) purtat cu precădere de maicile din Grecia, Serbia şi Siria (şi care, de altfel, e mai frumos şi mai comod decât cel purtat de maicile din România sau Rusia), este de fapt o copie aproape identică a hijabului islamic, iar dulama şi chiar rasa şi mantia, au de asemenea analogie în vestimentaţia feminină din unele ţări islamice! De aceea, monahiile din Siria sau din Occident, pentru a nu fi confundate cu femeile musulmane, sunt nevoite să poarte în permanenţă o cruce mare la piept – lucru neobişnuit pentru monahiile din România sau Rusia, unde doar stareţa poartă cruce, şi numai la slujbe sau la momentele oficiale. Iată de ce, ţinând seama de exemplele şi explicaţiile de mai sus, e bine să fim flexibili şi mai înţelegători cu practicile locale, mai ales dacă acestea nu vizează aspecte importante ale vieţii religioase. Vechiul principiu de convieţuire a diferitor tradiţii ortodoxe locale era următorul: „suntem uniţi în cele esenţiale şi diverşi în cele secundare”. Acesta este unul din aspectele care face Ortodoxia să fie mai frumoasă…

Concluzii

1. Sfaturile Sfântului Apostol Pavel, deşi au fost date într-un context puţin diferit de al nostru, rămân în continuare valabile şi normative. Femeile căsătorite, cel puţin atunci când se roagă (nu doar în biserică, ci şi acasă), e bine să aibă capul acoperit. Această prescripţie nu se referă şi la fetele/femeile necăsătorite, care pot sta cu capul descoperit.

2. Acoperirea capului trebuie să se facă cu un batic obişnuit, preferabil de o culoare deschisă (nu neagră), dar se poate face şi cu o pălărie sau văl/şal. Acest acoperemânt, ca şi toate hainele femeii, trebuie să corespundă principiului enunţat în Epistola I către Timotei (2:9-10). Purtarea baticului/vălului fără acoperirea altor părţi „sensibile” ale trupului este, mai degrabă, o împlinire fariseică a literei Bibliei, care trădează o neînţelegere a duhului ei. Dacă o femeie este îmbrăcată în pantaloni şi vrea să intre în biserică, cred că este mai bine să-şi scoată baticul de pe cap ca să-şi învelească mijlocul corpului sau umerii şi bustul, decât să poartă batic, dar să-şi expună alte părţi ale trupului.

3. Ţinând cont de diferitele tradiţii locale (care au existat încă de la început între Palestina şi Grecia Antică, de exemplu) şi neavând nici o putere de a le uniformiza într-o direcţie sau alta, cred că trebuie să înţelegem specificul fiecărei ţări ortodoxe şi să respectăm tradiţia locului, tocmai pentru a nu ieşi în evidenţă şi a ne arăta mai buni ca alţii. Iar dacă femeile noastre ortodoxe, mergând în Grecia, au suficient curaj şi voinţă pentru a purta doar ele baticul, cred că e preferabil să-l poarte, dar să o facă cu smerenie şi fără a judeca femeile care nu-l poartă. Căci dacă cineva dintre ele este pornită să judece pe cele care nu poartă batic, e mai bine să-l scoată şi ea, căci păcatul judecăţii este mai mare.

4. Nici o femeie nu poate fi dată afară din biserică pentru că nu are capul acoperit, iar dacă preotul sau personalul bisericesc va avea suficientă înţelepciune şi smerenie ca să-i explice femeii cum e mai bine, şi Dumnezeu o va ajuta să înţeleagă şi să respecte corect norma evlaviei ortodoxe.

5. În prezent, tunderea şi coafarea părului la femei nu mai sunt percepute ca manifestări imorale, ci mai degrabă ca nişte necesităţi practice care, dacă sunt făcute în limita bunului simţ, nici nu ispitesc şi nici nu resping. În schimb, raderea capului sau schimbarea radicală a culorii părului pot fi catalogate ca o încercare a femeilor de a se face altfel decât le-a dat Dumnezeu. Şi nu pot spune cu certitudine, dar mă tem că aceasta poate fi deja păcat…

 

Sursa: Moldova Ortodoxă




Categorii