Povesti de viata

Soarele a iubit Luna atât de mult încât a trecut în neființă în fiecare noapte, doar ca să o lase pe ea să strălucească

Loading...

 

 

 

 

Descoperiti povestea de dragoste a Lunii si a Soarelui asa cum nu a mai fost ea spusa vreodata…

Soarele si Luna ne-au fascinat dintotdeauna. Prezenta lor pe bolta cereasca ne lumineaza noptile si zilele, iar existenta lor este vitala pentru existenta noastra. Am mai fi noi fara Soare si fara Luna? Evident ca nu. Este firesc ca in jurul unor elemente atat de puternice si de binefacatoare pentru insasi viata planetei sa se nasca diverse legende si povesti, scrie garbo.ro.

Dincolo de stiinta, din cand in cand, nu strica sa ne plecam urechea la mituri si legende. Ele nu fac decat sa sporeasca misterul din jurul existentei universului si ne fac sa vedem mai bine, poate chiar sa apreciem, frumusetea si potenta Soarelui si ale Lunii. Printre multele legende despre Soare si Luna care circula, cea peste care am dat intamplator ne-a cucerit in totalitate. Este frumoasa si trista, dar plina de speranta in aceeasi timp, descriind legatura dintre Luna si Soare ca pe o poveste putin implinita. Am descoperit-o pe wattpad.com si am decis sa o impartasim si cu voi:

Povestea Lunii si a Soarelui

“Spune-mi povestea despre cum Soarele a iubit Luna atat de mult incat a trecut în neființă in fiecare noapte doar ca sa o lase pe ea sa respire”, i-a spus ea.

Odata, mai demult, cand viata pe pamant era mai simpla, Soarele stralucea mai tare decat orice si oricine altcineva. Oamenii erau recunoscatori si se bucurau de fiecare data cand soarele stralucea. Le aducea bucurie si speranta, el era insasi sursa caldurii lor.

Dar Soarele era singur, de unul singur in vastitatea cerurilor. Se uita in jos la oameni si la cum danseaza in lumina sa si se intreba daca destinul lui este sa traiasca o viata de singuratate. Probabil acesta a fost pretul pe care a trebuit sa il platesc fiindca am fost cea mai stralucitoare dintre stele, se gandea el…

Si totusi mai era si Luna acolo. In timp ce soarele devenea din ce in ce mai slab si incepea sa dispara de pe cer, incepea sa apara luna insotita de milioane de stele. Stralucirea ei avea un soi de frumusete trista caci de multe ori trecea neobservata. Atunci cand luna stralucea, oamenii dormeau. Stelele o priveau, dorindu-si si sperand ca intr-o buna zi Soarele si Luna sa se apropie pentru ca Luna sa nu se mai simta atat de goala si pustie in interior. Dar acest lucru nu era posibil. Luna era de neatins si se inconjura de o patura de intuneric in timpul noptilor reci.

Pana cand intr-o zi, cand Soarele s-a strecurat afara din Ceruri, el a reusit sa o zareasca pe fuga. Ea i-a aruncat o privire, o parte din fiinta ei fiind expusa la lumina. Atunci soarele a stiut ca si luna poate straluci si in inima lui a inflorit o raza de speranta.

Asa ca pe cand stelele hoinareau in noapte, soarele s-a indragostit. Iremediabil, precum un bulgare de zapada care se rostologeste la vale pe un munte… Cat de mult si-a dorit sa o vada. Mai mult decat momentele fugitive pe care le-a impartasit cu ea la rasarit si la apus. Insa Luna era de neatins. Era imposibil. Era cu neputinta.

“Pleaca”, i-a soptit ea in una din acele nopti, vocea ei fiind la fel de dulce si dureroasa precum ultima raza de lumina a diminetii. “Du-te si lasa-ma sa respir, caci eu si cu tine avem sortile decise. Tu luminezi ziua si eu arunc sclipiri de lumina noptii. Nu putem fi niciodata impreuna. Legatura dintre noi ar fi impotriva a ceea ce cred toti oamenii, impotriva a tot ce se cunoaste”. In timpul verii, el obisnuia sa stea putin mai mult in caz ca ea se razgandea. Dar in zadar…

“Sa nu indraznesti sa iti abandonezi binecuvantarea luminii tale pentru intunericul meu. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care, cu ultimele puteri, Luna a reusit sa i le spuna Soarelui, a spus el.

 

 
Loading...
Loading...




Categorii

Loading...
error: Content is protected !!