La școală, profesoara de limba română, le dă copiilor o lucrare în care, printre altele, le cere să analizeze dintr-un text substantivul mama.
Unul dintre elevi răspunde acestei cerințe cu o propoziție simplă : „Mama nu e substantiv.”
Profesoara îl penalizează pentru greșeala sa și îi scrie pe lucrare răspunsul: „mama = substantiv comun, numărul singular, genul feminin, cazul nominativ, funcția sintactică de subiect”.
Ea le cere copiilor ca a doua zi să vină la oră cu lucrările semnate de către părinți.
A doua zi, lucrarea acelui elev nu era semnată dar pe ea apărea scris ceva nou:
„Nu sunt de acord. Comun este cel mai nepotrivit apelativ pentru mama.
Mama e specială. Genul e neutru nu feminin, ea a muncit cot la cot cu bărbații și a fost blândă și frumoasă ca o sfântă.
Iar cazul nu e nominativ, ci vocativ, când o caut strig: mamă! Aș putea fi de acord cu numărul singular pentru că, da, întradevăr, mama e unică.
Dar mama nu e substantiv, de sâmbătă mama e înger și nu mai poate semna lucrarea, iar asta a fost semnătura mea în locul ei. Cred că e de acord.”
Profesoara a citit și i-a spus elevului : „Cu siguranță e de acord.”
