Povesti de viata

Viața este prea scurtă ca să bei cafea proastă și să plângi după oameni care nu merită

 

 

 

 

Viaţa nu este dreaptă, însă tot este frumoasă. Acum plângi, în secunda următoare zâmbești. Urăști, dar iubești în același timp. Încerci să te ascunzi după degete: uneori îți reușește, alteori nu. Continui să crezi în viitorul tău deși de multe ori ai fost la limită, la marginea prăpastiei. Te ambiționezi să mergi mai departe parcă de fiecare dată cu o forță mult mai mare. Cei din jurul tău te pot vedea insensibil, indiferent, în realitate ești conștient că lucrurile nu stau deloc așa. Pentru că ești om ca toți ceilalți. Pentru că ai sentimente.

De cele mai multe ori ești reținut, dar uneori vrei să cunoști mai mult și atunci faci un compromis cu tine însuți: un compromis care presupune să lași în urmă un trecut care ți-a dat de cap. Încerci să dai un nou sens vieții tale. Te zbați să reușești, te agăți de orice speranță, de orice sfat care ți-ar putea fi de ajutor. Îi lași pe unii oameni să pătrundă în viața ta tocmai pentru simplul fapt că vezi acel ceva pe care nu l-ai mai întâlnit la nimeni până atunci. Te fac să te gândești pentru câteva momente că sunt acele persoane pe care le-ai putea păstra pentru totdeauna în suflet, acele persoane pe care ți le-ai dori să le vezi în fiecare zi. Dar… lucrurile frumoase nu țin mult timp. Te dezamăgesc și apoi dispar subit. Rămâi cu un gust amar, însă refuzi să stagnezi, să te oprești. E nevoie de timp pentru reculegere, dar pe măsură ce timpul trece te gândești tot mai mult la ce a lipsit. El, timpul, le vindecă pe toate, așa spun mai toți oamenii pe care îi cunosc. Am ajuns la concluzia că timpul vindecă rănile, dar când devii vulnerabil le face mai vizibile.

Ca un actor bun ce ești încerci să te ascunzi, nu accepți ideea ca cei din jurul tău să te perceapă ca fiind o persoană slabă, fără caracter. De aceea, te adâncești tot mai mult în abis și îți construiești propria fortăreață în care nimeni nu poate să pătrundă. O fortăreață închisă cu o cheie care apoi este aruncată printre alte milioane de chei. Dilema este dacă va reuși cineva, cândva să găsească această cheie.

Sufletul înmagazinează toate trăirile noastre, toată fericirea, toată tristețea. Ne aruncăm ca vitejii în niște lupte știind de la început că „The End-ul” e aproape. Însă, cele mai frumoase lucruri vin pe neașteptate, atunci când nu mai ai nicio speranță că se mai poate schimba ceva. Atunci îți dai seama că poți fi fericit. Fericit că ți s-a deschis o ușă de mult timp închisă, fericit că te-ai redescoperit pe tine însuți, fericit că în sfârșit ai descoperit fericirea. Ar trebui să învățăm cu toții că regretele nu-și au rostul. Trăim mult prea puțin ca să ne gândim la ce am făcut sau ce nu am făcut. Dacă am învățat ceva în ultimul timp, acel ceva e legat de faptul că trebuie să trăiesc fiecare clipă ca și cum ar fi ultima!

Sursa




Categorii